Esti /
luni, 10 octombrie 2016 @ 16:30
Nu stiu cine esti. Nu ma astept sa-mi raspunzi. Nu ma astept sa mi-te explici. Nu ma astept nici macar sa ma privesti, dar te caut. Te caut in mine, te caut in toti ochii obositi pe care-i vad zilnic. Stiu ca nu esti acolo, stiu ca nu ma lasi sa te vad. Credeam ca te pot gasi acolo unde imi doresc. Credeam ca daca-mi doresc cu atata sete sa te gasesc, o sa te induri si o sa apari. O sa iti simt mana pe umarul stang si o sa ma-ncalzesti.
De ce nu ma lasi sa-ti aleg eu buzele? De ce nu apari in palma pe care imi doresc sa o-mpreun cu a mea? De ce nu ti-am gasit parfumul pe gatul pe care l-am sarutat seara trecuta? Te-am cautat printre cearsafuri albe acum o saptamana si nici acolo nu erai...m-am hranit cu dorinta si am sperat ca o sa apari dimineata, dar cand am deschis ochii, n-am vazut decat amar. Amar si amagire, caci cu asta imi potolesc setea de tine.
As putea ramane aici, cu linistea pe care tu nu vei sti in veci sa mi-o oferi, insa merita sacrificiul?
Am obosit de atata somn lin. Curat masochism, nu? Stiu ca doar tu imi intelegi urletul din zambet. Stiu ca auzi “vreau sa”-ul dinainte de fiecare “Te iubesc!”. Si daca il auzi, de ce nu iti intorci fata spre mine? De ce iti trimiti copiile imperfecte inaintea mea? Ce-mi pregatesti? De ce vrei sa le las lor parti din intregul meu? De ce nu vrei sa-ti fiu toata?
N-o sa-ti mai ramana nimic si atunci...atunci n-o sa te saturi si o sa cauti tu. O sa fii flamand si insetat si eu o sa-ti ard buzele, caci am secat, iar praful nu va sti decat sa-ti usture ochii.
Portret /
@ 16:30
De unde sa incep, iubitule, sa te descriu? Sa-ncep cu parul in care mi-am incurcat degetele de atatea ori? Cu fruntea pe care am sarutat-o cu teama cand dormeai? As putea sa vorbesc despre ochii tai. As putea sa le spun tuturor cum ma privesc flamand cand imi dezgolesti sanii, cum ma dezbraca inainte ca mainile tale sa ma atinga macar, dar n-ar intelege. Mi-ar spune ca sunt nebuna. Dar nebuna e gura ta, iubitule! Nebuna de pofta si de dor atunci cand ma saruti. Si e contagioasa, scumpule, caci imi innebuneste pielea si imi trimite in scaunul electric simturile. Sa le spun lor cum ti-am ranit gatul de atatea ori, doar pentru ca buzelor mele le place sa-l vindece?
Stiu! O sa le vorbesc despre pielea ta. E greu...nu m-am decis ce nume poarta culoarea ei, dar poate reusesc sa-i ametesc si o sa uite sa ma intrebe daca o sa le spun cum se trezeste sub degetele mele. O sa le spun cum unghiile mele o pedepsesc pentru pacatele tale si cum mirosul ei imi potoleste setea. Da! Pielea ta miroase a vin rosu si a pacat. Miroase a tutun si a lemn dulce si tot dulce e si limba ta cand imi alinta sfarcurile.
Daca le-as spune la final despre mainile tale? As putea sa le vorbesc despre ele zile intregi, caci mi-au fost adapost de atatea ori. Le-as spune si cum m-au intemnitat printre cearsafuri, sau cum se aventureaza curioase in parul meu, iar eplilogul o sa-l fac din degetele tale odihnindu-se pe soldul meu gol.
Si daca, dupa ce te pictez in fata lor, te vor cauta de curiozitate? Daca se vor indragosti si ei de tine si te vor imparti cu lacomie, facandu-te bucati? Atunci n-am sa mai raman cu nimic si picioarele tale n-o sa mai stie drumul inapoi spre mine. Nu! Sunt lacoma si slaba, iubitule, iar tu imi apartii.
Cum am murit /
@ 16:29
Prima dată nu-l văzusem. Am simțit doar o durere puternică, scurtă, când sângele începu să-mi curgă pe spate. Era cald, iar lama cuțitului era încă rece când mă străpunse a doua oară. Sângeram mai tare de data asta, iar fiorii mă cuprinseră până în vârful degetelor. Am închis ochii și o teamă profundă m-a învăluit. Aș fi vrut să văd, aș fi vrut să știu ce mi se întâmplă. Abia după a treia lovitură eram convinsă că o să mor. Știam că nu pot scăpa, dar încercam să lupt. Mi-am dus mâna la spate și sângele cald mi se scurgea pe degete. Teama mă cuprinsese și mai puternic, iar când lama ascuțită m-a eliberat pentru câteva secunde, m-am întors cu fața spre ucigașul meu. Voiam să îl privesc în ochi, voiam să știu cine mi-a decis soarta. Încă aveam ochii închiși, iar teama nu mă lăsa să-l privesc. Dacă îl cunoșteam? Dacă i-am zâmbit vreodată și acum avea să mă vadă așa, fără putere, cerșind îndurare și milă și atunci avea să mă privească cu dispreț? Am încercat să-mi deschid ochii și am simțit lama înfiptă cu putere în abdomen. Atunci am simțit și primele lacrimi de durere. Atunci disperarea m-a cuprins complet și puteam să aud ceasul bătându-mi ultimele clipe. Tic-tac! Tic-tac! Tic... Și am mai simțit ceva...dorință. Dorința nebună să știu cine-mi simte pulsul, pentru că mâna lui mă susținea, vrând parcă să-mi respir ultimele guri de aer cu demnitate în fața lui. Știam că savura momentul, că avea să se bucure de reușită. Dacă n-aș fi fost atât de lașă, i-aș fi strigat un “Bravo!” cu ultima suflare. Acum că mă gândesc mai bine, ce aș mai fi avut de pierdut? Am deschis ochii larg, iar atunci, m-a străpuns privirea lui. Nu o cunoșteam, dar o recunoscusem imediat, o văzusem de mii de ori în timp ce dormeam. Odată cu ea m-a străpuns și ultima lovitură de cuțit, calculată, precisă, direct în inimă. Atunci, cu ultima bătaie de inimă, am știu ce se întâmplă! M-am îndrăgostit... și am murit!
Dezbracă-mă! /
@ 16:29
Șah sau poker? Ești tu foarte bun sau sunt eu previzibilă?
Cred că știu. Am început să jucăm șah, dar ne-am oprit când ne-am pierdut toți pionii. M-ai lăsat doar cu regina și-un nebun. Cum să îmi apăr eu regele cu ei?
Am făcut o mișcare greșită și așteptam să-mi furi regina. Ai privit tabla, mi-ai zâmbit și m-ai întrebat dacă la fel de prost joc și poker.
Nu aveam să cedez. Am râs...nervos, ușor, temător. Te-am întrebat care-i miza. Ai râs din nou și mi-ai spus că dacă o să câștigi, mă vei dezbrăca de toate cuvintele pe care mi le pregătesc exact ca un elev cuminte.
Am pierdut pe rând. Tu m-ai dezbrăcat de “nu pot”, eu ți-am dat jos “a fi”. Ai vrut să-mi iei “dar dacă”, eu ți l-am dat pe “nu știu”. Am reușit să-ți mai iau vreo trei substantive. N-ai vrut să mi le dai pe cele care-mi plăceau, dar tu m-ai lăsat complet fără verbe. Nu-mi place jocul, mă vei cunoaște prea mult. Niciodată nu m-am dezgolit așa de mult la prima întâlnire. Cum am să merg pe stradă fără masca?
Mi-am acoperit goliciunea și m-am grăbit acasă. Străzile erau goale, așa că nu mă văzuse nimeni fără cuvintele care altă dată se aranjau lejer peste sâni. M-ai lăsat să păstrez pantofii...zgomotul tocurilor mă liniștește.
Am încercat să dorm, apoi mi-am amintit că ai câștigat și “a închide”. Ochii mi-au rămas deschiși, la fel și tot ce am încercat să păstrez în mine. Au zburat toate. Ai furat cuvântul cheie. M-ai lăsat fără definiție.
Te-am căutat a doua zi, dar nu erai acasă. N-ai mai vrut să continuăm, nu m-ai lăsat să-mi câștig cuvintele înapoi. Ți-am lăsat un bilet pe ușă, dar cred că l-a luat vântul...”Dezbracă-mă!”
Rugaminte /
@ 16:28
Mi-am trait viata in greseli si le-am regretat pe toate. O sa-mi invata vreodata lectia? Am alungat atatia oameni pentru ca m-am considerat nedemna sa ii pastrez. Cum poti sa traiesti cu tine cand ranesti pe cineva? Te-as alunga, as face-o pentru ca eu iti fac rau, dar imi e teama ca de data asa as rama fara mine.
Nu sunt visul tau. Cum as putea sa fiu, cand nici macar pe mine nu ma pot multumi? As vrea sa las orgoliul la o parte si sa iti spun sa pleci, pentru ca e mai bine sa tai raul de la radacina. N-as suporta sa te intinez cu rautatea mea. Fericirea ta nu e cu mine, nu poate sa fie! De ce nu vezi asta? De ce nu ma calci in picioare si nu-mi spui pe nume? Spune-mi ca nu te merit! Spune-mi ca pleci! Te-as alunga eu, dar imi e teama ca o sa pleci cu tot cu sufletul meu. De fapt, ce-mi pasa? Ia-l si pleca! Poate o sa-i gasesti tu un rost mai bun...
Cum sa te fac sa intelegi asta? Cum sa te fac sa intelegi ca sunt nedemna de tine? Nu vezi cat rau iti fac? Faptul ca tu ai considerat intr-un moment de nebunie ca vrei sa ma repari e cea mai mare implinire a existentei mele, dar nu pot sa te las sa te ranesti singur facand asta.
Regret, iubitule, regret! Regret ca te-am ranit, regret ca ti-am facut fruntea sa se incrunte de atatea ori! Dar nu regret ca te-am gasit, chiar daca nu pot sa fiu pentru tine echilibrul pe care tu il reprezinti pentru dezastrul din mine. Spui ca te-am invatat sa iubesti, asa ca e datoria mea sa te invat sa ma uiti. Sa te invat sa intelegi ca locul meu nu e langa tine. Nu pot sa iti aduc fericirea, pentru ca nu pot sa mi-o aduc nici macar mie. Ma urasc pentru tot ce iti fac, ma urasc pentru ca nu te fac fericit. Pleaca, pentru ca nu stiu cum sa iti fiu pefecta! Nu stiu cum sa nu te ranesc!
O sa caut pielea ta in fiecare loc pe care il ating, o sa plang pentru fiecare moment in care nu iti trec mana prin par. Iti iubesc fiecare greseala, fiecare nebunie, fiecare gest. Iubesc mirosul tau, iti iubesc pofta cu care ma saruti si linistea in care te invalui cand dormi, dar nu iubesc momentele in care ma ierti. Urasc sa trebuiasca sa ma ierti! Urasc sa-ti gresesc, dar o fac atat de rau... Cum poti sa ma iubesti? Cum poti sa ma accepti, daca nici macar eu n-o fac? De ce nu vrei sa fii fericit? De ce ma accepti? Esti destept, de ce nu pleci?
Prizonier cu uși deschise /
sâmbătă, 7 decembrie 2013 @ 17:24
M-am închis într-un turn de fildeș și doar el
avea cheia. Mi-am acceptat soarta și mi-am dedicat veșnicia așteptându-l,
visadu-i ochii și gustându-i buzele în cel mai aprig coșmar. Refuzasem să cred
că n-o să mai vină, că ochii lui nu mă mai lăsau să îi privesc la fel, că pe
fruntea lui nu se mai odihnea sărutul meu. Ruginise lacătul, iar ușa prinsese
rădăcini, însă eu nu-i văzusem decât florile. Nu-i mai simțisem prezența de
mult timp, dar amintirea lui, a noastră, era atât de reală, încât juram că nu plecase
nicăieri.
Îl
visam mereu. Pe el, așa cum era atunci când mă lăsase să îl iubesc.Venea acum
să-mi implore iubire doar când nu-și găsea locul printre oameni, atunci când
îmi făcea mie cadou povara umerilor lui, iar eu o acceptam ca pe un premiu.
Nu știu cum te-ai
rătăcit tu în regatul meu și ai forțat ușa coliviei. Ai venit odată cu vântul
și m-ai luat în brațe când a început ploaia. Mi-ai sărutat umerii cu atâtea
raze, că toată zăpada de pe genele mele s-a transformat în rouă. Atunci am
deschis ochii și te-am strâns în brațe. Am privit peste umărul tău, iar în prag
stătea el. Avea tot întunericul în ochi, dar n-am reușit să văd decât răsăritul
de pe gâtul tău. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, ușa era larg deschisă. Așa
fusese de mult timp, pentru că el era prea sigur că nu o să fug. Îmi acceptasem
soarta de prizonier fără să mă opun măcar o secundă. Plecase de atâtea ori fără
să mă închidă, doar că eu nu văzusem. Te-am luat de mână, am vrut să coborâm
împreună infinitul de trepte ale turnului, însă tu m-ai luat în brațe și ai
sărit pe geam. Mi-a fost frică să deschid ochii, până ce tu mi-ai sărutat
pleoapele și ai zâmbit pe obrazul meu. Te-am ținut atât de strâns, încât am
crezut că o să te sperii și o să îmi dai drumul. Nu ai făcut-o și mi-ai promis
că n-o vei face. Sunt în cădere liberă, dar știu că o să cazi cu mine, iar
acolo, pe iarba rece, o să mă iei în brațe și o să-mi săruți toate rănile. O să
mă vindeci, chiar dacă vinovatul nu ești tu. O să mă înveți să vorbesc, să râd,
să merg, iar eu promit să-ți fiu cel mai bun elev. Vreau să mă lași să-ți sărut
prezentul și să-ți țin în brațe viitorul. Îmi vei da voie, oare, să te învăț și
eu cum e să simți?
Primăvară /
miercuri, 12 iunie 2013 @ 15:19
- Nu știu de unde am plecat și nici măcar unde vreau să ajung, dar am să merg. Am să merg până mă vor lăsa picioarele. Am găsit o scurtătură prin sufletul pădurii și o voi urma.
- Ai grijă, n-aș vrea sa te pierzi.
- Să mă rătacesc? Eu?
- Nu...să te pierzi. Pe tine.
- De asta te temeai? M-am pierdut de mult. De când te-am găsit pe tine.
- Și acum? Acum unde ești?
- Nu știu, tu să mă cauți...
- Te voi ascunde de tine. N-aș vrea să iți faci rău.
- N-aș mai avea cum. Ai rănit tu totul.
- A rămas un loc liber pe umărul tau.
- Nu. Acolo mă sărută el...
- El?
- El...
- Cine e?
- Altul.
- Cum e? Mă vezi pe mine in el?
- Dacă tu ai fi toamnă, el ar fi, cu siguranță, primăvara.
- Nu înțeleg. M-ai lăsat in trecut?
- Erai prea obosit să alergi cu mine până-n viitor.
- Așteaptă, am să mă târăsc până acolo dacă e nevoie.
- E tărziu, trebuie să plec.
- Rămâi!
- Nu pot...
- Dar, iubito, nu vezi că toate frunzele au ruginit?
Cine? /
joi, 16 mai 2013 @ 16:14
Mi-am dorit să te ințeleg, așa că m-am decis să incep de la copertă. Atragi atenția, și te bucuri de asta. Iți plac privirile atunci când sunt indreptate spre tine. Incep să cred că ar trebui să fii mai selectiv. Nu-i lăsa pe toti sa te privească, nu va mai rămane nimic din coperta impozantă.
Incerc să te citesc, dar paginile lipsă imi ingreunează munca. Cred că te-am ințeles, insă ma inșel. Mă intrigi. Ești precum romanele erotice pe care tinerele le citesc noaptea, pe ascuns și despre care nu vorbesc niciodată, de teamă să nu fie privite acuzator. Eu insă te-aș citi in miezul zilei, in plină aglomerație. Te-aș citi oriunde, numai să te ințeleg.
Imi plac misterele, dar pe-al tău abia am inceput să il descopăr. Defapt, nici de asta nu sunt sigură. Poate că-ți plac jocurile, poate ca-ți place să intrigi, sau doar să primești atenție. Am să-ți dau de veste când am să descopăr asta. Păna atunci, lectura e placuta...poate prea plăcută pentru o carte căreia-i lipsesc pagini.
Ești o enigmă... pentru mine, pentru alții, poate chiar și pentru tine insuți. Intrebarea insă nu este "Pentru cine?" ci "A cui?".
Acasa-i gol /
miercuri, 27 martie 2013 @ 08:15
Casa mea nu are
pereti. Ochii tai imi sunt ferestrele, iar causul gatului tau imi e iatac.
Acolo iti simt sufletul, iar toata energia ta-mi pulseaza-n vene.
Mirosul pielii
tale imi e biblioteca. Acolo-ti citesc toate jurnalele si-acolo te-am memorat. Stiu
cand esti trist - mirosi a ploaie, a fum fierbinte si a ceata densa, iar
fericirea ta miroase a codru. Cand nu ma vrei mirosi a lemn uscat, rigid. Cand ai invatat sa ma cunosti ai inceput sa mirosi a fructe coapte –
dulce, moale, ademenitor. Cand m-ai iubit ai mirosit a flori; a flori de camp,
salbatice si calde, a primavara verde si curata. Am simtit aroma asta mult
timp. Era parfumul meu preferat, imi purta chiar si numele. Mi l-ai daruit si
ai promis sa nu-l iei inapoi. Mirosul tau de acum e altul. Mirosi a lacrimi, a
flori uscate si a mosc. Atat am reusit sa citesc din tine acum. Cred ca am mi-am
luat vacanta din sufletul tau, iar camera ai inchiriat-o altcuiva. Sau poate
c-ai inchis pentru renovari…
Mainile tale-mi
sunt gradina. Sunt flori si copaci si iarba verde, sunt vara intreaga. Dar ieri
cand m-am asezat pe bancuta alba, frunzele erau ingalbenite, iar iarba era
uscata. Poate-a venit toamna si acum ti-e frig. Am sa te iau in brate dac-ai
sa-mi dai voie, dar ele-mi sunt firave si mi-e teama ca n-am sa-ti incalzesc
inima.
Fruntea ta e lampa
ce-mi lumineaza cosmarurile zilelor, dar cred c-am terminat gazul, caci ma
trezesc plangand, iar ea se va fi stins deja.
Buzele…buzele-ti
sunt soarele intreg si briza marii - asa calde, asa placute. Imi mangaie porii
si-mi lumineaza parul. De ce-a venit noaptea? Ma intreb insa fara rost, caci
luna-i asa frumoasa. Dar luna nu esti tu, iar stelele nu-s ochii tai. Sunt
atatea priviri diferite, atatia pradatori ce-mi urmaresc miscarile, sunt gata
sa ma insface, caci noaptea nu e sigura. Noaptea-i obscura, ma lumineaza
diferit, ma aduce-n ochii lor ca sub un reflector, iar eu ma simt aproape
goala. Fulgerele din privirea lor ma musca, ma sperie. De ce nu-ti gasesc
soarele? De ce nu vezi ce vulnerabila sunt fara el? Deschide ochii si incalzeste-ma,
aduna-mi bucatile si ia-le in brate. Fa-le “tot” din nou, nutreste-ma
din lut si ia-ma de mana. Dar fa-ma imprefecta, caci am incercat sa-ti fiu
perfecta si-acum fugi.
Oameni – Studiu de caz /
luni, 25 martie 2013 @ 17:30
“Omul
este singurul animal ce-si poate rata viata” spune
Eliade. Dar oare are dreptate? Ne traim viata, ne scurgem timpul cu actiuni
fara sens? Oare cat, si mai ales ce putem face pentru a ne trisa efemeritatea?
Cafeneaua in care-mi scriu monologul e plina de dovezi
ca omul nu-si valorifica existenta incerta ca durata. Un grup de tineri la o masa din colt isi
fumeaza clipele. Dintre ei, un cuplu se cearta pentru zece minute, ca mai apoi
sa-si sarute argumentele inutile si sa-si imbratiseze incertitudinile. La ce-i bun?
La o alta masa un grup de baieti isi discuta
gadget-urile si iubitele. Unul dintre ei ma surprinde stiudiindu-i. Oare si-a
dat seama ca scriu despre ei? Probabil ca nu, orgoliul masculin il face sa
creada ca-l plac. Imi arunca un zambet si-si schimba privirea. Mascul…
Un alt cuplu, mai retinut, probabil la prima intalnire,
schimba priviri pline de interes. Se plac. Probabil ca undeva, intr-o vara am
sa-i vad din nou impreuna. Ar fi frumos, am asistat la geneza.
O femeie la vreo treizeci de ani pare adancita in
“orice-ar-face” pe laptop. Gadget-urile ne conduc viata. Devine trist.
Un alt grup de tineri zgomotosi se bucura de viata.
Sunt frumosi, veseli, dar atat de agitati. Cred ca sunt mai constienti de efemeritate
decat batranii din stanga mea. Ei sunt calmi, aproape lenesi, discutand despre
munca.
Ceasul mare, gri din perete arata ora unu. E amiaza,
traficul se aglomereaza si ma gandesc la vantul prea suparat pentru ziua asta
de primavara. Iar eu, eu imi mai aprind o tigara, miros zambilele roz de la
iubitul meu si il astept sa se intoarca.
Pedeapsă /
@ 15:32
Aș vrea să-ți spun de ce mă tem, dar buzele-mi nu ascultă. Și-mi sunt uscate și reci, iar pielea ta-i o pană. Ți-aș face rău, ți-aș lăsa urme, ți-ar curge sânge și-apoi te-ar durea. Și te-aș atinge, dar mi-e teamă că nu mă mai simți, mi-e teamă că ai să fugi. Aș alerga după tine, aș zbura, dar nu pot să mă înalț atât de sus, nu ți-aș putea prinde nici măcar tălpile, să le mai sărut o ultimă data. Apoi m-aș întoarce în oceanul din care m-ai ridicat și mi-aș clădi castelul dintr-o scoică. Ți-aș aduce perla ei la mal și m-aș uita din ascunziș cum vei zâmbi când ai să o găsești. Îmi voi dori să te gândești la mine, dar nu știu de-o vei face, îmi voi dori să mă cauți, dar tu te vei îndepărta. Și vântul îmi va purta sărutul spre tine. Îți vei atinge gâtul, îl vei simți și vei închide ochii. Mi se va părea că plângi, dar ești laș și n-o vei face. Și-atunci am să țip, am să te strig, un strigăt surd pe care nu mi-l va auzi decât nisipul. Același nisip care-ți va spăla tălpile de amarul ultimului adio. Dar nici atunci nu vei plânge și nu-ți voi mai vedea lacrimile vreodată, pentru că mă voi întoarce în castelul meu, sub zidurile ce tu nu le-ai pătruns. Poate nu ți-ai dorit, poate nu te-am lăsat...
Ți-aș lăsa un recviem, l-aș scrie și tu mi l-ai cânta când ai să arunci ultimul crin din grădina pe care nu ți-am arătat-o niciodată. Era frumoasă, era albă, pură. Îmi amintea de tine, iar florile îți erau mâinile...și mă mângâiau toate. Am luat dragostea din inima ta și am plantat-o și pe ea. Nu i-am știut soiul, dar am riscat. Am îngrijit-o, am iubit-o, le-am neglijat pe celelalte. Și, Doamne, ce frumos a crescut. Dar cineva mi-a aflat taina, a venit și a cules-o. Tocmai pe ea, tocmai atunci. Am plâns, am plâns deasupra pământului gol, l-am udat cu toate lacrimile, dar n-a mai crescut la loc, așa că am plecat. Am uitat de grădină, iar iedera a umplut gardul.
Mi-am depozitat trecutul în cutii, dar dintr-una a căzut o cheie. Am curățat-o și mi-am amintit. Am alergat la poarta grădinii, mi-au trimis îngerii curaj s-o resadesc, dar am intrat și toate erau moarte. Am alergat către floarea inimii tale, era atât de putred în jurul ei, am crezut că n-am s-o mai găsesc. I-am plâns deasupra o ultimă dată și-atunci a răsărit. I-au crescut frunze și flori multe...și toată grădina mi-a devenit roșie. Grădina-mi albă dispăruse, nu era pură acum, era ca focul. Și mâna-ți caldă am simțit-o pe gâtul meu, pe părul de cărbune, degetele-ți mi-au gâdilat clavicula și m-am ridicat. Erai desculț, aveai nisipul pe picioare. Mi-ai adus perla și-ntr-o palmă lacrimile. Erau toate ale tale, aveai curaj să mi le arăți. Ți le-am sărutat și le-am suflat spre vânt...și s-au dus toate, și-atunci m-ai sărutat.
Și te-aș iubi, dar teama-mi nu dispare, și te-aș atinge, dar iar ai să te spulberi. Mi-aș agăța sufletul de gâtul tău...dar îmi e teamă că iar o să ți-l sugrume. Și-atunci ai să fugi și n-ai să te mai uiți în urmă. De-aș ști că n-am să te ucid, atunci te-aș iubi iar.
El şi Ea - Soare şi Lună. /
joi, 17 ianuarie 2013 @ 11:45
Se cunoşteau de
când lumea, însă niciodată nu se întâlniseră.
El era mândru, avea lumea la picioare în
fiecare zi. Nimeni nu indrazea să-l privească în ochi, perfecţiunea lui i-ar fi
orbit. Nimeni nu se apropia de el, deşi toţi îl adorau. Era semeţ, mândru,
deasupra tuturor. Era puternic şi nimeni n-avusese puterea vreodată să-l
înfrunte. Nimeni n-a putut şi n-o să poată vreodată să-i detroneze măreţia. Era
întotdeauna singur, de teamă ca nu cumva cineva să se uite în altă parte decât
la el.
Însă, seara,
pleacă fără să ştie că, dacă ar mai rămâne încă puţin ar putea să o întâlnească
pe ea. Fără să ştie că eternitatea lui s-ar putea schimbă. Fără să ştie că, de
fiecare dată când el plecă, ea apare de nicăieri.
Ea nu era ca el. Pe ea nu o vedeau decât cei
care ştiau cu adevărat să privească. Pe ea nu o venerau decât cei ce o
cunoşteau. Ea era ştearsă, umilă, dar cu o strălucire pe care puţini o
cunoşteau. Era visătoare, firavă, rece. Multora le inspira frică, pentu cei ce o cunoşteau
inspira însă siguranţă, pace, linişte. Spre deosebire de el, ea avea prieteni. Zeci,
sute, mii, toţi îi erau alături şi niciodată nu venea singură.
Dar ei niciodată nu se vor întâlni pentru că,
atunci când pleacă, drumurile lor nu se vor intersecta. Se urmăresc
însă, fără să ştie. Se tem unul de celalat, se tem că dacă s-ar întâlni, lumea
ar fi prea mica pentru amândoi. Lumea n-ar înţelege şi n-ar şti să-i iubească
pe amândoi în acelaşi timp. Se tem pentru că sunt diferiţi.
Însă ei se iubesc. Se iubesc fără să ştie de
ce, când sau unde. Se iubesc fără să se fi văzut măcar odată. Se iubesc şi or
să se iubească până la sfârşitul lumii. Se iubesc pentru că atunci când unul
pleacă, celalat apare, gata să-i ţină locul. Aşa vor fi siguri că vor avea întotdeauna unde să se întoarcă.
Manifest /
vineri, 11 ianuarie 2013 @ 17:24
Când am crescut și am uitat să ne privim în ochi? Când
măștile societății au luat locul celor de hârtie? Aparențele ne-au devenit
cărți de vizită, iar inocența este o slăbiciune. De ce ne temem de ceea ce
obișnuiam să reprezentăm?
Acum încrederea în sine se hrănește cu slăbiciunile altora;
râvnim la perfecțiunea superficială atunci când nu putem masca lacunele
lăuntrice. Învățăm manipularea ca pe o limbă maternă, pentru ca apoi să excedăm
prin influență și opulență și câștigăm admirația unora stârnind disprețul
altora, căci am fost învățați că scopul scuză mijloacele.
După toate acestea, încă mai știm cine suntem? Ce
reprezentăm în afară de un rol bine jucat? Am devenit personajele unei piese de
duzină, pe care o regizăm singuri și o jucăm în fața unei săli fără spectatori.
Interpretăm prea multe roluri și nu lăsăm pe nimeni să cunoască actorul. Suntem
cine vrem noi sau cine vor ceilalți să fim?
Suntem un colaj de minciuni. În lupta cu alții pierdem lupta
cu noi înșine. Pierdem adevărul care ar trebui să primeze; adevărul față de
propria persoană. Într-o lume în care ipocrizia se învață pe băncile școlii,
iar complexele se nasc pe coridoare, încă ne mai miră idealurile diforme și
muzele murdare conturate în mințile aspiranților la statuturi înalte? Dar
nimănui nu-i păsa. Tot ce vor ei e ca vălul de pe ochi să nu ne alunece
vreodată. Societate, îți pierzi viitorul!
Și totuși... /
vineri, 21 septembrie 2012 @ 13:35
Uneori îmi spun: "plâng mâine, azi am treabă". Mai adaug un strat de ruj, îmi iau geanta și plec. Lumea nu știe, nu TREBUIE să-mi știe răscoala sufletului. Privirea clară, zâmbetul de marmură, un duo contrafăcut (și, Doamne, ce mai duo), îmi sisteaza lamentările și reprezintă recuzita pentru un rol de "femme forte" pe scena vieții cotidiene.
Iar /
marți, 21 august 2012 @ 13:09
-Plec!
-Du-te!
M-am saturat de amenintari!
Tranti
usa si pleca lasand-o sa-si consume nervii pe diferite obiecte din casa.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------
Deschise
usor usa si o vazu pe canapea. Era intoarsa cu spatele spre usa, jumatate
descoperita. “De data asta a ales sa fie pasnica” isi spuse el. Merse usor spre
canapea, ii placea sa o priveasca dormind. Se aseza in genunchi privind-o. Ii
dadu cu doua degete suvitele de par ce-i acopereau fata si observa urmele de
lacrimi care nu se uscasera inca pe obrazul ei. Ii privi pielea; il hipnotiza.
I se parea ca avea nuanta perfecta, textura perfecta, atat de fina; isi trecu
doua degete de pe umarul ei in jos pe brat, ii prinse palma intr-a lui, insa o
lasa imediat, fiinda nu vru sa o trezeasca.
O
iubea, insa orgoliul lui era prea mare ca sa-I spuna asta. Se certau din ce in
ce mai des, dar niciunul nu ceda. Adormeau suparati si se trezeau imbratisati,
ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cum lacrimile, urletele si nervii
ar fi fost doar un vis urat.
-Am
crezut ca ai sa pleci… sopti ea.
-Imi
pare rau, n-am vrut sa te trezesc. Spuse si se ridica de langa ea, dar il
prinse de mana.
-Ce
mai astepti? De ce nu ai plecat? De ce te mai intorci?
-Vrei
sa plec? Asta vrei?
-Nu…vreau
sa nu-mi mai spui ca pleci… Tu asta vrei?
Ii
privi degetele lungi ancorate de incheietura mainii lui. Simtea fiori reci
pornind din asa zisa ei stransoare. Nu o privea in ochi, insa ii simtea
atintiti asupra lui. Asteptau semnalul pentru a distruge barajele, formand un
nou curs pentru raurile abia potolite.
-Nu…
-Nu?
Intreba ea dandu-i drumu la mana. Se ridica si-si sprijini capul pe genunchi.
-Stii
bine ca nu, iubito.
-Nu
mai stiu nimic… stiu doar ca vreau sa fim si noi ca ceilalti. Vreau sa ne uitam
la filme impreuna, vreau sa ma sperii si sa ma iei in brate. Vreau sa gatesti,
iar eu sa ma plang ca nu-mi place. Vreau sa ma trezesc si tu sa fii la dus…sa
vin langa tine, apoi sa ies prima si sa-ti pregatesc cafeaua in prosop…vreau sa
facem curatenie impreuna, vreau sa ma ridici sa pot curata rafturile de sus.
Vreau sa facem cumparaturi, iar tu sa te plangi ca econimiile noastre se duc pe
prostioare. Vreau...
Dar
el o intrerupse:
-Iubito.
Ii spuse asezandu-se langa ea. Dar noi nu suntem la fel ca restul. Tu nu esti
la fel ca restul femeilor. Tu nu te sperii la filme, nu incepi sa plangi pentru
niste scene de fictiune. Imi adori mancarea si stii si tu asta. Niciodata nu o
sa fiu la dus cand tu o sa te trezesti, pentru ca imi place sa te privesc
dormind si imi place ca tot eu sa fiu cel care te trezeste cu saruturi…si stii
ca nu beau cafea. Si daca te-as ridica sa cureti rafturile de sus, unde ar ma
fi farmecul atunci cand te dezechilibrezi si eu te prind mereu? Si stii ca te
las sa cumperi orice, pentru ca ador
felul in care zambesti pentru fiecare prostioara care iti place.
Se
intampla ca de fiecare data. Supararea trecuse, nervii erau acum inlocuiti de
rasete si certurile de saruturi si promisiuni. Se iubeau, iar cand iubesti poti
trece peste orice.
Prolog /
luni, 20 august 2012 @ 14:12
Trezirile de la 6 dimineata, mersul agale spre
facultate, chiulitul prin bai sa fumez in liceu, ceaiul de dupa scoala, toate mi se pareau
atat de banale. Imi doream altceva. Am vrut sa am ceva special, ceva numai al
meu...si brusc viata mea plictisitoare incepu sa fuga de mine cand l-am vazut
pe EL... Dar nu regret nimic, pentru ca daca ar fi sa pot alege din nou,n-as
schimba nimic. Acum tot ce-mi doresc este sa-l vad. Sa apara iar in pragul
dormitorului meu cu blugii cazuti, cu tricoul in mana, iar mie sa mi se opreasca
iar respiratia si sa raman incremenita pana ce EL imi va vorbi si-mi va
dezmierda urechile cu cel mai melodios ras...Dar asta e in zadar, pentru ca
stiu ca nu se va intoarce, iar cand ma gandesc ca n-am profitat de toate
momentele ce atunci le consideram banale...
Si chiar daca acum sunt la capatul lumii, intr-un
tren care pare sa nu se mai opreasca, tot n-as vrea sa dau inapoi, pentru ca
fiecare secunda ma apropie de tine, fiecare scartait al rotilor de tren pe sine
ma apropie de vocea ta, fiecare camp pustiu pe care-l vad pe geam ma apropie de
chipul tau, iar pentru asta merita sa astept o eternitate.
Te-ai duce din
proprie initiativa spre moarte, stiind ca pe pamant vei lasa ceva ce merita? Si
desi fiecare secunda ma aduce mai aproape de tine, tot atata de repede ajung
spre pierzanie, spre un “ceva” intunecat si fara sfarsit. Si se va termina atat
de repede, o intepatura in tot corpul, apoi o izbitura si gata...e
liniste...Moartea e usoara...si rapida...
Dar brusc ma gandesc...de ce insemni atat pentru
mine? De ce trebuie sa mor pentru tine? De ce nu pot sa te las acolo si sa ma intorc?
Prea multe intrebari. O sa am nevoie de un somn...Si
iar o sa-mi spuna cineva ca sunt ciudata, dar asa sunt eu, si nu voi putea
niciodata sa explic ceea ce simt...si cine m-ar intelege oricum? Cand in mai
putin de 24 de ore o sa mori, tu nu te-ai mai gandi sa dormi nu? Eu da...Si cand
nu stii nimic despre persoana la care tii cel mai mult ti-ai mai pierde timpul band cafea cu
lapte si scortisoara? Eu da...Si te-ai mai uita la filme atunci cand ai stii ca
persoana pe care o iubesti e pe cale sa moara?
Vis cu miros de iasomie /
@ 13:45
Intru ca-n fiecare zi în ceainăria de lângă
Universitate pentru a-mi limpezi gândurile şi a-mi bea ceaiul, lucru care
devienise un ritual de purificare după orele de curs absolut obositoare. De
câteva săptămâni motivele mele pentru a veni la ceainărie erau altele, ceaiul
devenind doar un pretext. Mă aşez la aceeaşi masă micuţă din colţ, de unde pot
vedea mai mereu ploaia alertă şi, parcă acompaniată de o chitară cu corzile
rupte care, deşi pentru alţii era deja banală, pentru mine devenea mai specială
cu fiecare picătură ce se izbea cu un zgomot aproape inexistent de asfaltul
rece. Îmi comand ceaiul, ca de obicei şi îmi aprind ţigara. După câteva minute
îşi face apariţia şi el ...principalul motiv pentru care intram în ceainărie.
Se aşază la o masă, îşi comandă eternul ceai de iasomie şi începe să citească o
carte, cu aproape acelas interes cu care eu trăgeam din ţigara ce devenea fără
gust de îndată ce el îşi facă apariţia. Nu mă puteam abţine să nu-i privesc
ochii de un verde imposibil de perfect, era ceva la el ce mă făcea să vreau
să-l văd în fiecare zi, era ceva...inuman. Poate zambetul lui ieşit din comun,
poate dezinteresul de care da dovadă, dat fiind faptul că nu o singură dată m-a
surprins uitându-mă la el. Mi-am terminat ceaiul şi mă ridic să plec aproape
satisfăcută, pentru că azi nu mi-a mai distrus munca de “detectiv” amator, în
încercarea mea de a-l studia mai bine, nicio colegă de facultate care mă suna pentru
te miri ce curs. În final, să privesc era tot ce puteam face, pentru că la a vorbi
cu el nici nu mă gândeam. Îmi pun ghiozdanul ce seamănă cu o salcie
plângătoare, după cum zice prietena mea, şi mă îndrept spre ieşire. Trec pe
lângă el şi îl privesc timid, cu fascinaţie, aşa cum făceam de fiecare data.
Însă de data asta ceva e diferit. Ridică ochii din paginile cu scris mărunt pe
care le citea şi-mi zâmbeşte. Îmi întorc privirea şi mă rog să nu fi roşit
deja.
Prefer să
merg spre casă prin ploaia deasă, refuzând să iau banalul autobuz 34, mereu
plin şi cu acelas miros greoi de benzină şi tutun.
Brusc am senzaţia aceea ciudată că cineva mă
urmăreşte şi-ar trebui să fug fără să mai stau pe gânduri. Îmi întorc discret
capul, încerc privesc printre şuviţele de păr şi rămân înmărmurita...el era în
urma mea. Era atât de ciudat, pentru că niciodată nu-l văzusem mergând în
aceeaşi direcţie cu mine. Încerc să
încetinesc pasul, vrând să-l las să o ia înainte pentru a-l stiudia, dar se
pare că el îmi anticipează mişcările şi face acelaşi lucru.
Era acum la doar câţiva paşi în
spatele meu, iar inima mea era la câteva secunde de explozie. Simt o mână pe
umărul meu care pare să vrea să mă oprească, apoi aud o voce care seamănă cu aa...surorii
mele?!
-Hai, trezeşte-te! Ai cursuri într-o oră.
Îmi ridic cu greu pleoapele şi şuviţele blonde
ale soră-mii îmi împung privirea. Îmi masez uşor tâmplele şi mă consolez cu
gândul că măcar în vis el mi-a zambit...sau poate azi o să fie ziua mea norocoasă.
Pisica îmi sare pe piept înainte să încep să
visez, cu ochii deschişi de data aceasta, şi miaună leneşă.
Viață... /
duminică, 19 august 2012 @ 16:22
În deșert ,o floare e o minune; într-o grădină bogată, o floare e doar o floare...
Prima oară /
marți, 14 august 2012 @ 15:10
Unforgiven /
@ 15:01
She loves me not, she loves me still, but she'll never love again
She lay beside me, but she'll be there when I'm gone
Black heart scarring darker still, yes she'll be there when I'm gone
Se stinge crud lăsând în urmă indiferența lui. Durerea neomenească îi sfâșie carnea, iar plânsul înăbușit de suspine o sugrumă. Mâna-i vlăguită încearcă în zadar să-l cheme, în față ei se află neantul. Pe buzele-i de piersică se simte amărăciunea și urma ultimului "-Rămâi." , iar părul ei negru seamănă acum cu penele unui corb bătrân, prăfuit, mort.
Recviem pentru un suflet /
duminică, 1 iulie 2012 @ 17:42
Pereții goi te-așteaptă să îi umpli
Și sufletul să mi-l pictezi lavandă,
Să-mi scrii pe umăr cu un ac minciuni,
Trecutul să-l repari cu mână caldă.
Să-mi faci cadou aripi de porumbel,
Căci colivia mică-a ruginit,
Din infinit să-mi făurești inel,
Cu lacrimi încrustate în granit.
Într-o grădină să plantezi magnolii
Și inimă-mi s-o-nveți să înflorească,
Ei s-au grăbit să-i facă funeralii...
N-au mai crezut că poate să iubească.
Discover /
luni, 25 iunie 2012 @ 16:13
A good scare is worth more than good advice.
PAULO COELHO
If you lock me in a cage, you're not protecting me, you're just unleashing my wild side.
Good morning /
luni, 5 martie 2012 @ 08:16