Pedeapsă /
luni, 25 martie 2013 @ 15:32
Aș vrea să-ți spun de ce mă tem, dar buzele-mi nu ascultă. Și-mi sunt uscate și reci, iar pielea ta-i o pană. Ți-aș face rău, ți-aș lăsa urme, ți-ar curge sânge și-apoi te-ar durea. Și te-aș atinge, dar mi-e teamă că nu mă mai simți, mi-e teamă că ai să fugi. Aș alerga după tine, aș zbura, dar nu pot să mă înalț atât de sus, nu ți-aș putea prinde nici măcar tălpile, să le mai sărut o ultimă data. Apoi m-aș întoarce în oceanul din care m-ai ridicat și mi-aș clădi castelul dintr-o scoică. Ți-aș aduce perla ei la mal și m-aș uita din ascunziș cum vei zâmbi când ai să o găsești. Îmi voi dori să te gândești la mine, dar nu știu de-o vei face, îmi voi dori să mă cauți, dar tu te vei îndepărta. Și vântul îmi va purta sărutul spre tine. Îți vei atinge gâtul, îl vei simți și vei închide ochii. Mi se va părea că plângi, dar ești laș și n-o vei face. Și-atunci am să țip, am să te strig, un strigăt surd pe care nu mi-l va auzi decât nisipul. Același nisip care-ți va spăla tălpile de amarul ultimului adio. Dar nici atunci nu vei plânge și nu-ți voi mai vedea lacrimile vreodată, pentru că mă voi întoarce în castelul meu, sub zidurile ce tu nu le-ai pătruns. Poate nu ți-ai dorit, poate nu te-am lăsat...
Ți-aș lăsa un recviem, l-aș scrie și tu mi l-ai cânta când ai să arunci ultimul crin din grădina pe care nu ți-am arătat-o niciodată. Era frumoasă, era albă, pură. Îmi amintea de tine, iar florile îți erau mâinile...și mă mângâiau toate. Am luat dragostea din inima ta și am plantat-o și pe ea. Nu i-am știut soiul, dar am riscat. Am îngrijit-o, am iubit-o, le-am neglijat pe celelalte. Și, Doamne, ce frumos a crescut. Dar cineva mi-a aflat taina, a venit și a cules-o. Tocmai pe ea, tocmai atunci. Am plâns, am plâns deasupra pământului gol, l-am udat cu toate lacrimile, dar n-a mai crescut la loc, așa că am plecat. Am uitat de grădină, iar iedera a umplut gardul.
Mi-am depozitat trecutul în cutii, dar dintr-una a căzut o cheie. Am curățat-o și mi-am amintit. Am alergat la poarta grădinii, mi-au trimis îngerii curaj s-o resadesc, dar am intrat și toate erau moarte. Am alergat către floarea inimii tale, era atât de putred în jurul ei, am crezut că n-am s-o mai găsesc. I-am plâns deasupra o ultimă dată și-atunci a răsărit. I-au crescut frunze și flori multe...și toată grădina mi-a devenit roșie. Grădina-mi albă dispăruse, nu era pură acum, era ca focul. Și mâna-ți caldă am simțit-o pe gâtul meu, pe părul de cărbune, degetele-ți mi-au gâdilat clavicula și m-am ridicat. Erai desculț, aveai nisipul pe picioare. Mi-ai adus perla și-ntr-o palmă lacrimile. Erau toate ale tale, aveai curaj să mi le arăți. Ți le-am sărutat și le-am suflat spre vânt...și s-au dus toate, și-atunci m-ai sărutat.
Și te-aș iubi, dar teama-mi nu dispare, și te-aș atinge, dar iar ai să te spulberi. Mi-aș agăța sufletul de gâtul tău...dar îmi e teamă că iar o să ți-l sugrume. Și-atunci ai să fugi și n-ai să te mai uiți în urmă. De-aș ști că n-am să te ucid, atunci te-aș iubi iar.