Manifest /
vineri, 11 ianuarie 2013 @ 17:24
Când am crescut și am uitat să ne privim în ochi? Când
măștile societății au luat locul celor de hârtie? Aparențele ne-au devenit
cărți de vizită, iar inocența este o slăbiciune. De ce ne temem de ceea ce
obișnuiam să reprezentăm?
Acum încrederea în sine se hrănește cu slăbiciunile altora;
râvnim la perfecțiunea superficială atunci când nu putem masca lacunele
lăuntrice. Învățăm manipularea ca pe o limbă maternă, pentru ca apoi să excedăm
prin influență și opulență și câștigăm admirația unora stârnind disprețul
altora, căci am fost învățați că scopul scuză mijloacele.
După toate acestea, încă mai știm cine suntem? Ce
reprezentăm în afară de un rol bine jucat? Am devenit personajele unei piese de
duzină, pe care o regizăm singuri și o jucăm în fața unei săli fără spectatori.
Interpretăm prea multe roluri și nu lăsăm pe nimeni să cunoască actorul. Suntem
cine vrem noi sau cine vor ceilalți să fim?
Suntem un colaj de minciuni. În lupta cu alții pierdem lupta
cu noi înșine. Pierdem adevărul care ar trebui să primeze; adevărul față de
propria persoană. Într-o lume în care ipocrizia se învață pe băncile școlii,
iar complexele se nasc pe coridoare, încă ne mai miră idealurile diforme și
muzele murdare conturate în mințile aspiranților la statuturi înalte? Dar
nimănui nu-i păsa. Tot ce vor ei e ca vălul de pe ochi să nu ne alunece
vreodată. Societate, îți pierzi viitorul!