Oameni – Studiu de caz /
luni, 25 martie 2013 @ 17:30
“Omul
este singurul animal ce-si poate rata viata” spune
Eliade. Dar oare are dreptate? Ne traim viata, ne scurgem timpul cu actiuni
fara sens? Oare cat, si mai ales ce putem face pentru a ne trisa efemeritatea?
Cafeneaua in care-mi scriu monologul e plina de dovezi
ca omul nu-si valorifica existenta incerta ca durata. Un grup de tineri la o masa din colt isi
fumeaza clipele. Dintre ei, un cuplu se cearta pentru zece minute, ca mai apoi
sa-si sarute argumentele inutile si sa-si imbratiseze incertitudinile. La ce-i bun?
La o alta masa un grup de baieti isi discuta
gadget-urile si iubitele. Unul dintre ei ma surprinde stiudiindu-i. Oare si-a
dat seama ca scriu despre ei? Probabil ca nu, orgoliul masculin il face sa
creada ca-l plac. Imi arunca un zambet si-si schimba privirea. Mascul…
Un alt cuplu, mai retinut, probabil la prima intalnire,
schimba priviri pline de interes. Se plac. Probabil ca undeva, intr-o vara am
sa-i vad din nou impreuna. Ar fi frumos, am asistat la geneza.
O femeie la vreo treizeci de ani pare adancita in
“orice-ar-face” pe laptop. Gadget-urile ne conduc viata. Devine trist.
Un alt grup de tineri zgomotosi se bucura de viata.
Sunt frumosi, veseli, dar atat de agitati. Cred ca sunt mai constienti de efemeritate
decat batranii din stanga mea. Ei sunt calmi, aproape lenesi, discutand despre
munca.
Ceasul mare, gri din perete arata ora unu. E amiaza,
traficul se aglomereaza si ma gandesc la vantul prea suparat pentru ziua asta
de primavara. Iar eu, eu imi mai aprind o tigara, miros zambilele roz de la
iubitul meu si il astept sa se intoarca.